’Geaba e decembrie...

...căci vremurile s-au schimbat. Ceva lipsește, nu mai sunt zăpezile de altădată. Peste lumea anilor frumoși s-au tras parcă obloane grele. În preajma Crăciunului, la vremea copilăriei mele, oamenii erau bucuroși, copiii erau în sanie, nu cu ochii-n tabletă, iar sărbătorile erau prilej de liniște: era pace. Masa era mai mică, dar sufletul era mai mare, parcă mai multă îngăduință, mai multă omenie, mai mult drag... Eram copil, născut și crescut într-un sat de munte, Slătinioara, cu oameni cinstiți și harnici, cu garduri de „pălmaci” și un „părău”, care în decembrie întotdeauna îngheța. Frumos era în Pițărăi, în Ajun. Plecam din Cioacă cu un săcui în cârcă și cu o boată de corn în mână, colindam tot satul. Ajungeam noaptea, târziu, acasă, mama, om cu suflet de tămâie, încă trebăluia. În casă, miros de sărbătoare, afară, glas de colindă, în văzduh, Naștere...
Părinții mei aveau puține-n pungă, însă atât de multe-n suflet... Eu, un copil mișel, ba peste gard la Maria lu’ Rusu, ba la Ion al lu’ Petrică, ba peste „părău” la Rafila lu’ Luca. Toti eram pe uliță, uzi leoarcă, la sanie, la colindat... Nu voi uita niciodată iernile copilăriei mele, vecinii, lumea de atunci. Satul se pregătea, aștepta sărbătoarea, ca și orașul de altfel, ca tot omul...Astăzi, mulți dintre noi nu mai băgăm de seamă că vine Crăciunul. Alergăm, alergăm, socializăm, conducem, cumpărăm, telefonăm... și ne trezim în Ajun...Suntem neprimeniți parcă pentru Crăciun...Sigur, îmbrăcați, parfumați, gătiți, însă cu sufletul sloios, încărcat de grijile unei lumi făr’ de sărbători. Stiu, s-au schimbat vremurile, însă oare de ce le-am lăsat să ne schimbe și pe noi, să ne schimbe și sărbătorile, să ne schimbe și sufletele...?